OLDSMOBILE TORONADO PRIMUL MODEL AMERICAN DE SERIE CU TRACTIUNE FATA

21 ianuarie 2021
Comments off
502 Vizualizari
Previous Image
Next Image

info heading

info content


 

Lansat la comercializare acum 55 de ani, modelul Toronado al producătorului american Oldsmobile, reprezintă primul automobil de serie cu tracțiune pe roțile din față de producție americană după constructorul Cord care și-a încheiat activitatea în 1937. Modelul Toronado, s-a remarcat încă de la debut datorită design-ului spectaculos și original precum și prin introducerea în premieră a unei versiuni transaxle a transmisiei automate Turbo-Hydramatic de concepție General Motors. Tot la capitolul premiere merită amintite șasiul autoportant cu cadru auxiliar dar și dispozitvele de siguranță de tip ABS și airbag.

Dezvoltat pe platforma E cu tracțiune pe roțile din spate al concernului General Motors introdusă pe modelul Buick Riviera în 1963 și adoptată pentru tracțiunea pe roțile din față, modelul Oldsmobile Toronado a înregistrat o carieră destul de lungă cu patru generații de-a lungul a 26 de ani împărțind pe parcursul acestor ani aceeași platformă tehnică cu Buick-ul Riviera și Cadillac Eldorado. Numele Toronado a fost selectat inițial pentru un concept car spectaculos dezvoltat inițial de Chevrolet în anul 1963.

Încă din anul 1958, tehnicienii de la Oldsmobile lucrau la proiectul unui sistem de tracțiune cu roțile din față motrice, condus de inginerul John Beltz, cel care s-a aflat și la originea proiectului modelului 4-4-2 lansat în 1971 și care va deveni ulterior șef al diviziei. Deși inițial sistemul respectiv a fost conceput pentru modelul F-85 dintr-o clasă mai mică, costul și natura experimentală au împins programul către un model dintr-o clasă mai mare și mai scumpă. Inginerul F. J. Hooven de la Ford Motor Company, brevetase un proiect similar de tip FWD (Front Wheel Drive) iar Ford a luat în considerare implementarea sistemului pe modelul Thunderbird din 1961. Cu toate acestea, capacitatea de a-l dezvolta și implementa într-un termen atât de scurt a fost practice imposibil de aplicat.

În anul 1956, Oldsmobile a introdus un concept car de model coupe, denumit Oldsmobile Golden Rocket dar care nu a fost introdus în producție. Neobișnuitul sistem de propulsie Toronado numit Unitized Power Package (UPP) și dezvoltat de Oldsmobile, beneficia de un propulsor Rocket V8 și de o transmisie față montate într-un compartiment al motorului nu mai mare decât unul pentru un automobil convențional cu tracțiune spate. În timpul dezvoltării sale de șapte ani, componentele UPP au fost testate peste 1.5 milioane de mile pentru a se putea verifica rezistența și fiabilitatea. Sistemul de propulsie UPP s-a dovedit atât de bine construit încât a fost utilizat practic fără modificări pe motorhome-urile GMC din anii ’70.

Conceperea designului viitorului model Toronado a demarat în anul 1962 având ca punct de referință conceptul de stil „Flame Red Car” creat de stilistul de la Oldsmobile, David North și care reprezenta un model sport compact dar care nu a intrat niciodată în producție. La câteva săptămâni după ce respectivul proiect a fost finalizat, divizia Oldsmobile a fost informată de conducerea General Motors că va putea să producă începând din 1966, un model din clasa în care mai concurau modelele Buick Riviera și Ford Thunderbird iar designul realizat de North pentru acel concept car a fost selectat. Pentru a menține scăzute costurile de producție, viitorul model trebuia să dispună de aceeași platformă cu Buick-ul Riviera reproiectat în 1966 și aflat atunci la a doua generație, care era substanțial mai mare decât își imaginase North.

Un prim prototip Oldsmobile Toronado a fost expus în premieră la Salonul Auto de la Detroit din 1965 în timp ce varianta definitivă pentru producția de serie a fost prezentată cu prilejiul Salonului Auto de la Chicago din același an.

La debut său la comercializare în ianuarie 1966, Oldsmobile Toronado avea implementate numeroase inovații dezvoltate special de concernul General Motors, cum ar fi: transmisia automată Turbo-Hydramatic 400 (denumită THM425 în formă FWD) cu trei trepte, carburatorul Rochester Quadrajet cu patru corpuri, garniturile de flanșă ale colectorului de evacuare în formă sferică, care au oferit libertate de mișcare mai mare în sistemul de evacuare care au prevenit scurgerile și sistemul de ventilație de la interior care a redus considerabil zgomotul vântului prin eliminarea geamurilor triunghiulare convenționale de la portierele din față.

Pentru Toronado, David North a creat un design spectaculos și în același timp original în special la partea frontală acolo unde farurile retractabile și grila orizontală poziționată pe toată lățimea au fost cu adevărat inovatoare. În aceeași notă se încadrau plafonul ușor înclinat și montanții spate foarte înclinați care faceau un corp comun cu portbagajul deasemena înclinat și care imprimau o linie de tip coupe fastback.

Specialistul de pneuri Firestone a proiectat special pentru Toronado un pneu cu dimensiunile de 8.85 “x 15” numit TFD (Toronado-Front-Drive). Acesta avea o parte laterală mai rigidă decât în ​​mod normal, iar banda de rulare și banda albă subțire elegantă erau, de asemenea, unice.

Inginerii Oldsmobile au ales pentru propulsie o unitate convențională avînd distribuție cu un ax cu came lateral, îmbunătățită ca performanță, Olds 425 cu in (cubic inch) Super Rocket V8 de 7L evaluat la o putere de 385 CP și un cuplu de 644 Nm. A fost o creștere de 10 CP comparativ cu modelul Starfire 425 și o creștere de 20 CP față de motorul standard 425 cu in de la modelul Ninety-Eight (98). Forma unică a galeriei de admisie în cazul motorului de la Toronado a fost coborâtă pentru a permite o distanță corespunzătoare față de capota motorului.

În ciuda unor dimensiuni impresionante (Lxlxh: 5.400×1.990×1.340m, ampatament 3.000m) și a unei greutăți mari (2.041 kg), datele furnizate de Oldsmobile din 1966, demonstrează că Toronado era un model destul de performant. Astfel, pentru a accelera de la 0 la 60 mile/h ( 0 la 97 km / h) erau necesare doar 8.5 secunde, un sfert de milă (~400 m) putea fi parcurs în 16.4 secunde cu o viteză la ieșire de 150 km / h în timp ce viteza maximă era de 217 km / h.

Transmisia automată Turbo-Hydramatic cu 3 trepte a fost propusă încă din timpul dezvoltării proiectului Toronado. Numit TH425 sub formă FWD, convertorul de cuplu al transmisiei a fost separat de setul său de viteze planetare, convertorul de cuplu conducând setul de viteze printr-o transmisie silențioasă cu lățime de 51 mm, numită Hy-Vo. Utilizarea automată a eliminat, de asemenea, necesitatea de a elabora o legătură de schimbare manuală funcțională. Nu s-a avut în vedere niciodată o transmisie manuală, deoarece puterea și cuplul foarte ridicate ale motorului au fost adecvate cu transmisia automată și pentru că practic toate modelele de lux construite în SUA în acea perioadă dispuneau de transmisii automate ca echipament standard.

Toronado a fost primul automobil cu șasiu autoportant având un cadru auxiliar de la General Motors, ceea ce înseamna că a fost parțial unitizat, folosind un subcadru care se termina la capătul anterior al arcurilor lamelare suspensiei din spate, servind ca punct de atașare pentru arcuri. Avea propulsia, suspensia față și podeaua reunite, permițând o mai mare silențiozitate în timpul rulării și a motorului, sistemul fiind similar din punct de vedere conceptual cu cel introdus inclusiv pe Chevrolet Camaro și Pontiac Firebird care au debutat în 1967.

Pentru a se încadra în spațiul mai restrâns pe puntea față, Oldsmobile a adoptat pentru suspensia din față o schemă cu bare de torsiune (o premieră pentru GM în cazul unui automobil) plus brațe duble triunghiulare transversale, cu lungime inegală și bară stabilizatoare. Suspensia din spate era una de tip tradițional cu axă rigidă, arcuri lamelare plus brațe longitudinale și brațe oblice dar cu amortizoare duble, unul vertical și unul orizontal permițând să acționeze ca o tijă de rază pentru a controla mișcarea roții. Sistemul de frânare era servoasistat de tipul cu tamburi pe ambele punți acționați hidraulic iar sistemul de direcție de tipul cu recirculare de bile servoasistat.

La fel ca exteriorul, în înterior, planșa de bord dispunea de un stil personalizat mai puțin convențional având un tablou de bord inovativ cu un vitezometru de tip „slot machine”, format dintr-un „ac” staționar orizontal și un tambur negru rotativ pe verticală pe care erau imprimate cifrele in alb. Astfel, cifrele coborau în ​​spatele acului pe măsură ce vehiculul mărea viteza de rulare și invers dacă scădea viteza. Toate celelalte indicatoare și comenzile au fost grupate ergonomic astfel încât să poată fi ușor urmărite și acționate de către cel aflat la volan. La același capitol mai puțin convențional se încadra cu ușurință și volanul extrem de stilizat, cu un inel de corn dublu în forma literei delta.

Sistemul de propulsie UPP implementat pe Toronado, a permis ca interiorul să aibă o podea complet plană, dar spațiul interior în principal cel pentru locurile din spate, a fost oarecum restricționat de stilul fastback al caroseriei. La fel ca în cazul multor coupe-uri, Toronado avea uși alungite pentru a permite accesul mai ușor pasagerilor la locurile din spate. Mânerele cu clapete duble au fost adăugate la interiorul fiecărei uși, permițând pasagerilor din spate să deschidă ușile fără a fi nevoie să ajungă peste sau în jurul scaunului din față, o caracteristică disponibilă și pe următoarele două generații ale modelului Toranado până în 1980.

LEGENDARUL FORD THUDERBIRD A ANIVERSAT 65 DE ANI

De la lansare, modelul de la Oldsmobile a fost propus cu două versiuni de echipare: Base și De Luxe. În echipamentul standard erau incluse: tapițeria din imitație de piele, direcția servoasistată, radio-ul AM, centurile de siguranță spate, cotierele față-spate și antena electrică. Ca dotări opționale erau propuse: instalația de aer condiționat, tapițeria din piele (în standard la De Luxe), geamurile față-spate acționate electric (cele din față în standard la De Luxe), coloana de direcție telescopică, proiectoarele suplimentare și tetierele față – spate.

În primul an de la debut, Oldsmobile Toronado a înregistrat un succes comercial cu cele 40.963 unități în ciuda unui preț de achiziție ridicat ( 4.585 $ în versiunea Base și 4.779 $ în versiunea De Luxe). Modelul s-a făcut repede remarcat datorită designului spectaculos, soluțiilor tehnice inovative, ținutei de drum sigure, performanțelor și al dotărilor de înalt nivel. Unele reclame de televiziune îl prezentau pe fostul ofițer al afacerilor publice și Project NASA Mercury – John “Shorty” Powers, principalul purtător de cuvânt comercial al epocii Oldsmobile, alături de legenda curselor Bobby Unser conducând vehiculul și comentând favorabil cu privire la manevrabilitatea modelului Toronado. Modelul de la Oldsmobile a câștigat numeroase premii acordate de presa de specialitate, cele mai importante fiind Car of the Year 1967 decernat de Motor Trend și Car Life pentru excelența inginerească. În același timp în competiția europeană Mașinii Anului din 1966 s-a clasat locul trei.

Modelul anului 1968 s-a evidențiat printr-un major restyling ce a vizat în special partea frontală care beneficia de o grilă înălțată în care erau integrate farurile convenționale, introducerea opțional a frânelor cu discuri la puntea față, a unui player de bandă stereo și un plafon din imitație de piele dar și o reglare mai soft a suspensiei care au culminat cu scădere a vânzărilor la aproape jumătate, respectiv 22.062 unități. Modificările majore au constat în înlocuirea originalului motor V8 425 cu in (7 L) cu unul nou V8 de 455 cu in (7.5 L) și care dezvolta 375 CP în formă standard sau 400 CP cu opțiunea W-34. În același timp pentru ameliorarea confortului la rulare a fost introdusă opțional o suspensie față dotată cu arcuri elicoidale în locul barelor de torsiune iar versiunea de echipare De Luxe este înlocuită cu versiunea Custom.

În anul 1969, părțile laterale spate au fost restilizate iar din 1970 farurile retractabile au fost înlocuite cu unele tradiționale de formă rotundă și introduse un nou model de jante. De asemenea s-au făcut îmbunătățiri de ordin stilistic la interior în fiecare an iar o consolă centrală cu lungime completă cu schimbător de viteze la podea și cu scaunele individuale Strato a fost disponibilă ca opțiune suplimentară între anii 1968 – 1970.

Suspensia ușor fermă de la debut introdusă cu scopul unei manevrabilității mai bune a fost treptat îmbunătățită și setată mai soft de-a lungul anilor, sugerând ceea ce Toronado va deveni în cele din urmă în 1971 un model axat mai mult pe confort.

Un cod de opțiune special numit W-34 a fost disponibil pentru Toronado în perioada 1968–1970. Această opțiune a inclus un sistem de inducție a aerului rece pentru filtrul de aer, un arbore cu came special și o transmisie GT calibrată pentru schimbări rapide și ferme și o multiplicare mai bună a cuplului contribuind la o creștere cu 8 km / h a vitezei maxime. Evacuările duale similare cu exemplarele din anii 1966-1967 cu decupaje în bara de protecție, au fost incluse pe opțiunea W-34. Doar în anul 1970, opțiunea W-34 a inclus inscripționările speciale GT la ​​exterior. Toronado W-34 putea accelera de la 0 la 60 mile /h (0-97 km/h) în 7.5 secunde.

Toronado din prima generație s-a aflat la comercializare cu facelift-urile anuale obișnuite până în anul 1970, înregistrând un succes cu cele 143.134 de exemplare.

Cea de-a doua generație Toronado lansată în cursul anului 1971 era axată mai mult pe lux și confort, dispunea de o caroserie mai convențională în 3 volume cu dimensiuni majorate și o parte frontală având faruri poziționate tradițional. Din punct de vedere tehnic, cea de-a doua generație beneficia de beneficia de un șasiu tip cadru cheson cu traverse spre deosebire de prima generația care dispunea de un șasiu autoportant cu cadru auxiliar, frâne cu discuri pe puntea față în standard și suspensie spate cu arcuri elicoidale în locul celor lamelare. La debutul comercializării, a doua generație a modelului Toronado era propusă cu două versiuni de echipare Custom și Brougham iar ca motorizare, o unitate V8 de 7.5L cu o putere redusă la 350 CP.

Pe parcursul carierei, cea de-a a doua generație Toronado a fost oferită cu două versiuni diferite de configurare a interiorului. În cazul versiunii standard, tapițeria era la alegere din material textil sau vinil iar partea din față beneficia de o banchetă Custom Sport cu cotieră centrală. Pentru versiunea Brougham era disponibilă la alegere tapițeria din material textil, velur sau o combinație de vinil cu material textil, podea mochetată, lumini de curtoazie pe panourile portierelor și o banchetă 60/40 cu cotieră. Între anii 1971 – 1973, panoul instrumentației de bord a fost similar cu alte modele Oldsmobile din clasele superioare. Ca majoritatea modelelor de lux americane din acea perioadă, Toronado dispunea de o listă lungă de dotări standard, în care erau incluse: transmisia automată, servodirecția variabilă în funcție de viteză, geamurile față-spate cu acționare electrică, tetierele față-spate, radioul AM, parbrizul cu tentă fumurie, ceasul cu quartz și capacele de roți cromate. Ca dotări opționale erau disponibile: instalația de aer condiționat, scaunele cu reglaje electrice, închiderea centralizată a portierelor, radioul FM stereo, radio casetofonul cu 8 boxe, acoperișul din imitație de piele, volanul reglabil pe două direcții și cruise control-ul.

Din anul 1972, odată cu introducerea măsurării puterii de către standardul SAE, motorul V8 de 7.5L a fost acreditat cu 253 CP. În urma noilor norme privind siguranța rutieră, care au intrat în vigoare în SUA începând cu anul 1973, Oldsmobile Toronado dispunea de o parte frontală ușor restilizată și a fost echipat cu o bară de protecție frontală iar din 1974, a fost introdusă și o bara de protecție spate mai generoasă în urma creia lungimea totală a crescut cu 17 cm ajungând la 5.780 m. Tot din 1974, versiunea de echipare mai luxoasă Brougham a fost echipată în standard cu un acoperiș din imitație de piele în timp ce puterea motorului a fost redusă la 233 CP.

Între anii 1974 – 1976, Toronado a făcut parte din prima producție experimentală a concernului GM de introducere opțional a airbag-urilor frontale (șofer și pasager) și pe care GM le-a numit Air Cushion Restraint System. Tot la capitolul siguranță și tot experimental merită menționat și dispozitivul anti-blocaj ABS pentru sistemul de frânare pentru puntea spate întrodus ca dotare opțională.

Din anul 1974, modelul dispunea de un nou tablou de bord care a debutat în același timp și pe modelele Delta 88 și 98 care conținea un vitezometru orizontal flancat de un “Message Center” care cuprindea majoritatea indicatoarelor și martorilor luminoși privind funcționarea motorului.

Începând din 1975 versiunea de bază a fost redenumită Base, farurile rotunde duble au fost înlocuite de unele de formă pătrată iar plafonul a fost înlocuit cu unul de tip hard top dotat cu geamuri laterale. Un an mai târziu modelul beneficiază de un facelift ce a vizat în special partea frontală iar puterea motorului V8 de 7.5L a fost redusă la 218 CP.

În anul 1977, a fost introdus motorul V8 de 6.6L care era capabil să furnizeze 203 CP, sunt lansate versiunile speciale XS/XSR dotate cu plafon de tip hard top și trapă acționată electric iar versiunea de bază Custom a fost eliminată din gamă.

Anul 1978 aduce o reducere a puterii motorului V8 de 6.6L la 193 CP. Până în anul 1979, a doua generație a modelului Oldsmobile Toronado a fost comercializată în 267.000 de unități ce a inclus și cele 5.166 unități din versiuneile XS / XSR.

FORD MUSTANG – 50 DE ANI DE LEGENDĂ

A treia generație a luxosului model de la Oldsmobile a debutat în cursul anului 1979 și a fost dezvoltată pe platforma E îmbunătățită de la General Motors, în comun cu modelele Cadillac Eldorado și Buick Riviera care dispunea de suspensie spate independentă și sistem de frânare cu discuri pe puntea spate. Comparativ cu generația anterioară, noua generație avea interiorul configurat după schema cu 2+2 locuri, era cu aproape jumătate de metru mai scurtă, cu 20 de centimetri mai îngustă și cu 400 de kilograme mai ușoară. Toronado III a fost oferit într-o singură versiune de echipare numită Brougham și echipată cu un motor pe benzină V8 de 5.7L și 170 CP sau opțional de unul diesel V8 de 5.7L și 122 CP.

Din 1980, grila frontală a fost ușor modificată prin introducerea unor bare transversale cromate iar motorul de bază era un V8 de 5 litri și 140 CP în timp ce V8-ul pe benzină de 5.7 litri și V8-ul diesel erau disponibile doar opțional. Începând cu anul 1981 gama de motorizări a fost extinsă cu o unitate pe benzină V6 de 4.1L care furniza 125 CP și este introdusă o nouă cutie de viteze automată Turbo Hydra-Matic cu 4 trepte și versiunea specială XSC care dispunea de trapă acționată electric și unele dotări specifice.

În 1984, a fost introdus un pachet de accesorii de lux numit Caliente în combinație cu versiunea Brougham, care oferea pentru un cost suplimentar de 2.195 dolari, un acoperiș din imitație de piele cu garnitură cromată de tip landau, tapițerie din piele și un tablou de bord cu instrumente digitale. Un an mai târziu, motorul V6 de 4.1L a fost scos din ofertă în timp ce producția modelului a continuat până în vara anului 1985 în total fiind produse un număr de peste 300.000 de exemplare.

În septembrie 1985 a fost prezentată cea de-a patra generație Toronado realizată pe noua platformă E / K ( șasiu autoportant, frâne cu discuri ventilate în față, direcție cu cremalieră) în comun cu modelele Buick Riviera, Cadillac Eldorado și Cadillac Seville și care beneficia de o caroserie atent studiată din punct de vedere aerodinamic și de dimensiuni mai reduse. În acest caz, modelul era propulsat de o unitate V6 de 3.8L (142 CP) oferită în combinație cu o transmisie automată cu 4 trepte și era disponibil într-o singură versiune de echipare denumită Brougham. Cu această generație Toronado s-a revenit la farurile retractabile.

La interior, un tablou de bord cu instrumente digitale și un sistem vocal de avertizare au fost oferite ca echipamente opționale în timp ce bancheta față 60/40 cu cotieră centrală era oferită ca dotare standard. Pentru prima dată din 1970, scaunele individuale Strato au fost oferite ca opțiune, și a inclus o consolă centrală care se prelungea între cele două scaune și schimbătorul de viteze la podea.

În primăvara anului 1986 are loc lansarea unei versiuni speciale cu ocazia aniversării a 20 de ani de la debutul modelului, care dispunea de vopsea specială și numeroase accesorii specifice. Un an mai târziu, puterea motorului a fost majorată la 152 CP și a fost lansată o nouă versiune specială numită Trofeo cu un look mai sportiv având grilă frontală neagră, bare de protecție restilizate, spoiler frontal, proiectoare suplimentare, praguri laterale și jante cu design elaborat.

Începând cu anul 1988, puterea motorului a fost majorată la 167 CP și sunt realizate unele mici îmbunătățiri de ordin stilistic atât la exterior cât și la interior.

Din 1989, versiunea Trofeo a fost introdusă în gamă ca și versiune de serie. Tot acum putea fi comandat sistemul VIC (Visual Information Center) montat în consola centrală care dispunea de ecran tactil cu care putea fi controlat temperatura din interior și posturile radio și în care mai era integrat un trip computer. VIC putea servi, de asemenea, ca interfață la un telefon mobil hands-free. În același timp, versiunea Trofeo avea în echipamentul standard incluse ABS-ul și un volan cu comenzi pentru radio și controlul climatizării iar Toronado dispunea în standard de scaune față individuale plus cu consolă iar bancheta față era oferită opțional.

În cursul anului 1990 modelul beneficiază de un facelift major ce a vizat atât exteriorul cât și interiorul și care a coincis și cu o ușoară majorare a lungimii care ajungea la 5.09 m. În același timp dispozitivul de protecție tip airbag pentru șofer devine dotare standard.

Anul 1991 aduce o majorare a puterii motorului la 172 CP și introducerea ca dotări standard a ABS-ului și airbag-ului pasagerului din față. Producția ultimei generații Toronado a încetat în mai 1992 după ce au fost comercializate un număr de circa 86.700 de unități.

Text: Auto Retro Passion

Foto: Oldsmobile; Arhivă

Comments are closed.