Pentru succes a sacrificat totul. Pentru mașinile sale și piloții săi a fost mai mult tată decât patron. Sever chiar și cu el însuși, Enzo Ferrari a reușit să devină unul dintre cei mai faimoși oameni din lume din domeniul auto. Mai jos vă prezentăm câteva etape din viața unui personaj devenit legendar și a firmei care-i poartă numele precum și modelele de serie.
Născut la data de 18 februarie 1898 la Modena în Italia, Enzo Ferrari i-a contact cu lumea curselor la vârsta de 10 ani când asistă pentru prima oară însoțit de tatăl său la o cursă auto în orașul Bologna(Italia). Enzo Ferrari a urmat cursurile unei școli de mecanici devenind mai târziu instructor într-o scoală de turnatorie-frezare.
În anul 1919 se angajează mecanic la firma C.M.N. (Construzione Mecanicche Nazionale) din Torino. Debutul sportiv are loc în același an la varsta de 21 ani tot pentru firma C.M.N. Încă de la debut obține locul 4 în cursa Parma-Paggio la categoria motoare sub 3L si locul 12 la general la data de 5 octombrie 1919. În același an obține locul 9 în celebra cursă Targa-Florio. La scurt timp este remarcat de conducerea constructorului Alfa Romeo care îl angajează ca pilot și mecanic.
În 1920, Enzo Ferrari se clasează al 2-lea în cursa Targa-Florio la volanul unui model 20 -30HP ES Sport. Urmează o perioadă fastă în care tânărul Enzo Ferrari se remarcă printre cei mai buni piloți ai vremii, marcată printre numeroasele succese și de victoria din Coppa Acerbo din 1924. În interiorul scuderiei Alfa Romeo, devine un om indispensabil, ocupându-se de organizare la toate nivelurile.
În 1929, Enzo Ferrari face un pas decisiv în cariera sa înfiintând împreuna cu doi piloți Alfredo Caniato și Mario Tandini, Scuderia Ferrari cu sediul la Modena. Cei trei patroni și totodata piloți vor concura pe modele Alfa Romeo și vor obține în 8 sezoane un total de 154 victorii din 225 de participări.
În 1931, Enzo Ferrari renunță la cariera de pilot și se va dedica exclusiv funcției de manager. Apare pentru prima oara pe capota modelelor de competiție ale echipei sale emblema caluțului cabrat. Faimosul căluţ cabrat care a fost ales ca simbol în logo-ul Scueriei Ferrari a fost insiprat dintr-un desen care i-a aparţinut aviatorului italian Francesco Baraca. Acesta avea căluţul pictat pe avionul cu care a luptat în Primul Razboi Mondial. Marii piloți ai perioadei respective, precumː Tazio Nuvolari și Achille Varzi vor concura pentru echipa lui Enzo Ferrari și vor obține numeroase succese.
În 1933, în urma naționalizării constructorului Alfa Romeo de către regimul fascist italian, Enzo Ferrari va ramâne singurul reprezentant al firmei Alfa Romeo în competițiile sportive.
În 1935 este prezentat primul model de competiție conceput sub conducerea lui Enzo Ferrari. și care a fost denumit 16C Bimotore. Modelul 16C Bimotore a fost oferit în doua variante, ambele cu cate două motoare cu 8 cilindri in linie fiecare ăi supraalimentate cu compresor unul montat in față iar celalalt în spate. În prima variantă cilindreea totala era de 5.810 cmc iar puterea maximă de 510CP iar în a doua variantă cilindreea totală era de 6.330 cmc iar puterea maxima de 530CP. Cu acest model nu au fost obținute rezultate notabile în competiții, în schimb pe data de 15 iunie 1935 pe autostrada Florența pe o linie dreaptă de 8 km la volanul unui exemplar 16C Bimotore pilotul Tazio Nuvolari a stabilit un record mondial de viteză maximă de 360 km/h, o valoare record chiar și în zilele noastre, pe kilometru fiind înregistrată o medie de 321,428 si respectiv 323,125 km/h.
Pe plan competițional este obținută o singură victorie importantă la Nurburgring de către Tazio Nuvolari. Dupa o perioadă de anonimat, în 1938 este inființat departamentul propriu de curse Alfa Romeo denumit Alfa Corse și care îl va avea ca director tehnic pe Enzo Ferrari. După numai câteva luni iși va da demisia și va pune punct unei colaborari de 18 ani cu Alfa Romeo.
În 1939, Enzo Ferrari înființează societatea Auto Avio Costruzioni (A.A.C.) care va demara dezvoltarea de modele sport de competiții și de serie cu aceleași caracteristici. Enzo nu va putea folosi numele Ferrari timp de 4 ani datorită unei clauze din contractul cu Alfa Romeo.
În 1940 este prezentat primul model conceput exclusiv sub conducerea lui Enzo Ferrari. Dezvoltat pentru competiții, aceasta a fost denumit 815 și dispunea de o caroserie de tip “barchetta” cu două locuri, realizată din aluminiu pe un șasiu tubular și concepută de carosierul italian Touring. AAC 815 avea echipat un motor cu 8 cilindri în linie amplast frontal având capacitatea de 1.5 litri și care dezvolta 72 CP. Transmisia era asigurată de o cutie de viteze manuală cu 4 trepte iar motorul permitea o viteză maximă de 175 Km/h, valoare ridicată pentru acea perioadă. Suspensia față era independentă cu brațe transversale iar cea spate cu axă rigidă și arcuri lamelare iar sistemul de frânare era prevăzut cu tamburi. Au fost construite doar două exemplare care au debutat în competiții la ediția din 1940 a cursei Mille Miglia cu echipajele formate din piloții Rangoni – Nardi și Ascari – Minozzi, ambele retrăgându-se cu probleme mecanice după ce inițial dominase categoria sport cu motoare până în 1.500 cmc. Din cele două exemplare realizate doar unul s-a mai păstrat până în zilele noastre.
În 1945, Enzo Ferrari schimbă denumirea societatății Auto Avio Costruzioni (A.A.C.) în Ferrari.
În martie 1947, este prezentat primul model care va purta numele de Ferrari, acesta fiind denumit 125S. Conceput special pentru competiții, modelul beneficia de soluții tehnice avansate precumː motor cu distrbuție cu ax cu came în chiulasă și cutie de viteze manuală cu 5 trepte, aplicate și la modelele de serie lansate ulterior. Modelul avea echipat un motor V12 de 1.5L care dezvolta 113CP și permitea o viteză maximă de 170 km/h. Caroseria era de tip “barchetta” cu două locuri, realizată din aluminiu pe un șasiu tubular de carosierul Touring. După o prima cursă în care a abandonat, în 25 mai 1947 pe circuitul de la Caracalla de lângă Roma este obținută prima victorie cu pilotul Franco Cortese.
La Salonul Auto de la Torino din 1948 este prezentat primul model de serie Ferrari care a fost denumit 166 Inter. Acesta era dispnibil în variante de caroserie coupe și barchetta, ambele cu două locuri, carosate de Touring, Ghia, Vignale și Farina. Motorul disponibil era un V12 de 2L care furniza 130CP, și imprima o viteză maximă de 170 Km/h. Transmisia era asigurată de o cutie de viteze manuală cu 5 trepte. Suspensia față era independentă cu brațe transversale și resort lamelar transversal iar cea spate era prevazută cu axă rigidă, arcuri lamelare și bară stabilizatoare, plus amortizoare hidraulice pe ambele punți, aceeași schemă cu unele îmbunătățiri fiind aplicată la majoritatea modelelor de serie pâna la începutul anilor ˈ60. Sistemul de frânare era hidraulic și prevăzut cu tamburi. Până în 1950 au fost construite 37 de exemplare.
În 1949 au fost obținute 32 de victorii în numeroase curse disputate printre care și cea de 24 de ore de la Le Mans, aceasta din urmă cu un model Ferrari 166MM.
În 1950 este consemnată prima participare a unui model Ferrari la un Grand Prix, cel din Belgia de la SPA.
În 1951 este obținută prima victorie în Formula 1(circuitul de la Silverstone-Marea Britanie) de catre pilotul Froilan Gonzalez la volanul unui model 375 dotat cu motor V12 de 4.5L. Tot in acelasi an sunt prezentate doua modele de stradă 195 Inter și 212 Inter. Ferrari 195 Inter era disponibil cu caroserii de tip coupe, ambele cu două lucuri realizate de Ghia, Vignale și Touring. Motorul disponibil era un V12 de 2.3L(130CP) care permitea performanțe de top pentru acea perioadăː viteză maximă 200 Km/h și accelerație 0-100 km/h în 9.4 secunde. Ferrari 212 Inter era disponibil cu caroserii coupe cu două locuri realizate de Ghia, Vignale, Touring și Pininfarina precum și cabrio realizate de Pininfaria și Vignale. Modelul avea echipat un motor V12 de 2.6L care dezvolta 150 – 170CP și imprima viteze maxime de 190 -200 km/h. Cele două modele au fost construite în 37 și respectiv 82 unități.
În 1952 este prezentat modelul de Formula 1, 500F2 dotat cu un motor cu 4 cilindri în linie de 2L care dezvolta între 170-185CP. La volanul acestuia, celebrul pilot italian Alberto Ascari câștigă titlul de campion mondial în 1952 și 1953 cu o performanță exceptională: 14 victorii din care 9 consecutive din 15 participări (Grand Prix-uri). În același an sunt prezentate două noi modeleː de stradă – 342 America și 250MM. Ferrari 342 America era disponibil în doua variante de caroserie: coupe și cabrio, ambele cu două locuri realizate de Pininfarina și Vignale. Modelul avea echipat motor V12 de 4.1L care dezvolta 200CP și atingea o viteza maximă de 186 Km/h. Transmisia era asigurată de o cutie de viteze manuală cu 4 trepte sincronizate. Au fost construite doar 6 unități. Ferrari 250MM era echipat cu un motor V12 de 3L care dezvolta 240CP și permitea atingerea unei viteze maxime de 254 Km/h. Modelul a fost construit cu caroserii tip berlinetta semnate de Pininfarina și spider concepute de Vignale.
În 1953 sunt lansate 3 noi modele de serie: 250 Europa, 375 America și 375MM. Primul a fost lansat la Salonul Auto de la Paris, era oferit cu caroserii de tip coupe cu 4 locuri realizate de Vignale și Pininfarina si avea echipat un motor V12 de 3L(220CP) care permitea o viteză maximă de 218 Km/h. Pininfarina a realizat 14 exemplare dintre care unul singur spider. Al doilea model beneficia de caroserii de tip coupe cu două locuri realizate de Vignale și Pininfarina și avea echipat un motor V12 de 4.5L (300CP) care imprima o viteză maximă de 250 Km/h. Au fost construite 10 unități. Al treilea model dispunea de caroserii de tip coupe și spider, ambele cu două locuri, cu un design ușor avangardist semnat de Pininfarina și era disponibil cu un motor V12 de 4.5L(340CP) care permitea o viteză maximă de 290 Km/h. 375MM s-a impus în numeroase curse, cea mai importantă victorie fiind cea din cursa de 1.000 km de la Nurburgring cu piloții Ascari și Farina.
În 1954 este obținutătă o noua victorie în cursa de 24h de la Le Mans cu modelul 375SP pilotat de F. Gonzalez și J.Trintignant. În același an este prezentat modelul stradal 250GT disponibil cu caroserii tip coupe, cabriolet, spider și berlinetta realizate de Pininfarina și echipat cu un motor V12 de 3L care dezvolta 240CP și imprima o viteză maximă de 230 km/h.
În 1955, Scuderia Ferrari preia echipa de Formula 1 Lancia împreuna cu modelul său revoluționar de atunci D50.
În 1956 pilotul argentinian Juan Manuel Fangio la volanul modelului D50 echipat cu un motor cu 8 cilindri de 2.5L (265CP) obține titlul de campion mondial la piloți după ce câștigă 5 curse din 7. În același an la Salonul Auto de la Bruxelless este prezentat modelul de serie 410 Superamerica disponibil cu caroserie coupe cu două locuri, semnată de Pininfarina și echipat cu motor V12 de 5L (340CP) care imprima o viteză maximă de 262 Km/h. Modelul beneficia de suspensie față cu arcuri elicoidale și a fost relizat în doar 34 exemplare. Tot în 1956, Enzo Ferrari trece printr-un moment dificil datorat decesului fiului său, inginerul Dino Ferrari.
În 1957 sunt lansate două noi modele de serie: 250 California și 250GT Cabrio. Primul beneficia de o caroserie tip spider realizată de Scaglietti în două variante de ampatament și avea montat un motor V12 de 3L care dezvolta între 240 și 280CP și permitea o viteză maximă de 250 Km/h. 250GT Cabrio dispunea de o caroserie cabrio stilizată de Pininfarina și avea echipat un motor V12 de 3L (240CP) care imprima o viteză maximă de 240 Km/h. Dacă la debut cele două modele aveau sistem de frânare cu tamburi, ulterior acesta a fost prevăzut cu discuri pe puntea față. Până în 1963 au fost construite 106 de exemplare.
În 1958, pilotul Mike Hawthorn câștigă un nou titlu de campion mondial(al 4-lea pentru Ferrari) la volanul modelului 246F1 echipat cu un motor cu 6 cilindri în linie de 2.5L (280CP). În același an este obținută o noua victorie în cursa de 24h de la Le Mans cu modelul 250TR (Testa Rossa) pilotat de piloții P. Hill și Gendebien.
În 1959 este prezentat modelul stradal 250GT SWB(șasiu scurt) care beneficia de caroserie tip berlinetta stilizată de Pininfarina și care era animat de un motor V12 de 3L (240CP) care imprima o viteză maximă de 250 Km/h. A fost primul model de serie Ferrari cu sistem de frânare cu discuri la ambele punți. Au fost realizate 163 unități.
Începând cu 1960 la modelele de Formula1 s-a renunțat la amplasarea frontală a motorului, acesta find amplasat acum în poziție centrală. În același an începe seria de 6 succese consecutive(pâna în 1965) la cursa de 24h de la Le Mans precum și victoriile din turul Franței(auto) cu modelele 250GT și GTO. În același an sunt prezentate doua modele de serie: 250GTE și 400 Superamerica. Primul dispunea de caroserie coupe semnată Pininfarina având interiorul configurat după schema cu 2+2 locuri, fiind primul model Ferrari de acest fel. Motorul oferit era un V12 de 3L (240CP) care permitea o viteză maximă de 230 Km/h. Transmisia era asigurată de o cutie de viteze manuală cu 4 trepte, suspensia era prevăzută cu bare stabilizatoare pe ambele punți iar sistemul de frânare prevăzut cu discuri. Până în anul 1963 au fost construite 957 de exemplare. Dezvoltat pe platforma modelului 250GTE, 400 Superamerica beneficia de caroserii coupe, cabrio și spider, toate cu două locuri realizate de Pininfarina, motor V12 de 4L (400CP) care imprima o viteză maximă de 265 Km/h. Din acest model au fost construite 46 unități.
În 1961 piloții scuderiei Ferrari: Wolfgang von Trips și Phil Hill, la volanul modelului 156 au câștigat 5 Grand Prix-uri din 7 disputate obținand al 5-lea titlu mondial la constructori pentru constructorul italian, în timp ce Hill câștigă titlul la piloți.
În 1962 este prezentat modelul de competiții 250GTO Berlinetta dotat cu caroserie tip berlinetta cu două locuri realizată din aluminiu și proiectată de Scaglietti. Motorul oferit era un V12 de 3L având distribuție cu două axe cu came în chiulasă și care furniza 290CP. Asociat cu o cutie de viteze manuală cu 5 trepte, motorul permitea performanțe de topː viteza maximă 283 Km/h și accelerație 0-100 Km/h în circa 6 secunde. Modelul a fost construit în 39 exemplare și a obținut numeroase victorii în majoritatea curselor celebre. În același an este prezentat modelul stradal 250GT Lusso având caroserie tip coupe cu două locuri realizată de Pininfarina și echipat cu motor V12 de 3L care dezvolta 250CP și permitea o viteză maximă de 240 Km/h iar accelerația de la 0 la 100 Km/h era posibilă în 7 secunde. Modelul beneficia de finisări din lemn și piele la interior, sistem de frânare servoasistat și jante din aluminiu Borrani. Au fost construite 350 exemplare. Printre clienți s-a aflat și actorul american Steve McQueen.
Anul 1963 consemnează o tentativa eșuată de preluare a firmei Ferrari de către Ford Motor Company.
În 1964 sub conducerea noului inginer Mauro Forghieri, Scuderia Ferrari obține un nou titlu de campioană mondială la constructori și piloți cu John Surtees. La volanul monopostului 158 Aero dotat cu motor V8 de 1.5L(210 CP) pilotul Surtees obține victoria în campionatul mondial în ultima cursă în marele premiu al Mexicului. Tot în același an sunt lansate modelele de serie: 500 Superfast caroserie coupe semnată Pininfarina, motor V12 de 5L (400CP) – viteză maximă 280 Km/h, cutie de viteze manuală cu 4 trepte plus overdrive sau opțional cu 5 trepte, lansat la Salonul Auto de la Geneva din 1964, construit în doar 37 unități printre cumparatori Sahul Persiei și actorul Peter Sellers, cotația actuală 700.000 euro; 275GTB/GTS – primul model Ferrari de serie cu suspensie spate independentă și cutie de viteze manuală cu 5 trepte și care beneficia de caroserii tip berlinetta și spider semnate de Pininfarina, ambele dotate cu motor V12 de 3.3L (245CP – spider; 280CP – berlinetta), din 1966 – 300CP, viteza maximă 245 Km/h(spider) și 260-280 Km/h(berlinetta), 780 de unități construite; 330GT 2+2 având caroserie coupe stilizată de Pininfarina, motor V12 de 4L (300CP) – viteză maximă 245 Km/h, cutie de viteze manuală cu 4 trepte plus overdrive sau cu 5 trepte, direcție servoasistată opțional, 1099 exemplare construite.
La Salonul Auto de la Geneva din 1966 sunt prezentate modelele de serie: 330GTC/GTS cu caroserii tip coupe și spider, ambele cu două locuri, realizate de Pininfarina și echipate cu motor V12 de 4L (300CP) – viteză maximă 245 Km/h, construit în 698 de unități și 365 California care dispunea de caroserie cabrio cu două locuri semnată Pininfarina și era echipat cu motor V12 de 4.4L (320CP) – viteză maximă 245 Km/h. La momentul lansarii 365 California costa 9.6 milioane de lire echivalentul a 9 exempare de Fiat 850 sport spider noi. Construit în numai 14 unități, acesta are cotația actuală de 900.000 euro.
În 1967, cu modelul 330P4 este obținută o importantă victorie în cursa de 24h de la Daytona (SUA) urmată și de alte succese în cursele de pe continentul american. În același an sunt prezentate două noi modele de serie: 365GT 2+2 și Dino 206GT. Primul înlocuia modelul 330GT 2+2, având caroserie coupe cu 2+2 locuri semanată de Pininfarina, motor V12 de 4.4L (320CP) – viteză maximă 245 Km/h, dotată opțional cuː servodirecție, aer condiționat și geamuri acționate electric, 801 exemplare construite. Dino 206GT beneficia de o caroserie berlinetta cu două locuri al cărui design original și avangardist a fost semnat de Pininfarina și motor V6 de 2L (180CP), amplasat central – o premieră pentru un model Ferrari de serie. Performanțeː viteza maximă 220 km/h și accelerație 0-100 Km/h în 8 secunde.
La ediția din 1968 a Salonului Auto de la Paris sunt lansate doua noi modele de serie: 365GTB4/GTS4 cunoscut ca și Daytona și 365GTC/GTS. Primul model înlocuia în gamă modelul 275GTB/GTS, era disponibil cu caroserii tip berlinetta și spider, ambele cu două locuri, realizate de Pininfarina și echipat cu un motor V12 de 4.4L (352CP) care imprima o viteză maximă 283 Km/h și permitea un sprint de la 0 la 100 Km/h în 6.1 secunde. Considerat unul dintre cele mai elegante modele de serie Ferrari, modelul 365GTB4/GTS4 a realizat un mare succes comercial cu cele 1.486 exemplare comercializate. Al doilea model înlocuia în gamă modelul 330GTC/GTS și beneficia de caroserii coupe și cabrio, fiecare cu două locuri, stilizate de Pininfarina și motor V12 de 4.4L (320CP) – viteză maximă 250 Km/h.
În 1969 este lansat modelul Dino 246GT cu motor V6 de 2.4L (195CP) – viteză maximă 235 Km/h și care beneficia în premieră pentru un model de serie Ferrari de sistem de frânare cu discuri ventilate. În 1972 este lansată varianta Dino 246GTS cu caroserie spider. Până în 1974 au fost construite circa 3.761 exemplare din modelul Dino 206/246. Datorita designului foarte reușit și a popularitații modelului, Dino 206/246 a fost ales de către producatorii serialului TV “The Persuaders” în anii ’70 ca automobil al personajului interpretat de actorul Tony Curtis.
Deoarece investițiile legate de echipa de curse nu mai puteau fi acoperite doar din vânzarea modelelor de strada era necesară asocierea cu un mare constructor de automobile pentru a susține financiar pe mai departe departamentul sport. Enzo Ferrari chiar a marturisit la un moment dat că produce modele de strada special pentru a susține financiar activitatea sportivă. Asfel că, în 1969 concernul FIAT achiziționează 50% din acțiunile firmei Ferrari dar cu condiția ca Enzo sa păstreze divizia departamentului de compețitii. Din acest moment, începe o nouă eră pentru constructorul italian.
În 1971 este finalizată construcția circuitului de la Fiorano din apropiere de orașul Modena unde se vor putea testa atat moldelele de competiție cât și cele de serie. În același an la Salonul Auto de la Torino sunt lansate doua noi modele de serie: 365GTC4 și 365GT4 BB (Berlinetta Boxer). Succesor al modelului 365GTB4/GTS4, Ferrari 365GTC4 beneficia de o caroserie coupe în configurație cu 2+2 locuri semnată Pininfarina și avea echipat cu motor V12 de 4.4L care dezvolta 340CP și imprima o viteză maximă de 260 Km/h. Denumit și “gentelman Ferrari”, 365GTC4 a fost primul model Ferrari la care s-a pus accent și pe confort: instalație de aer condiționat, servodirecție și geamuri acționate electric oferite în standard și zgomot în interiorul habitaclului diminuat. Până în 1973 au fost comercializate 508 unități. În același timp 365GTC4 a fost primul model Ferrari cu faruri escamotabile. Ferrari 365GT4 BB dispunea de caroserie tip berlinetta cu două locuri, motor amplasat central de tip boxer cu 12 clindri de 4.4L care dezvolta 380CP și permitea o viteza maxima de 302 Km/h iar sprintul de la 0 la 100 km/h era posibil în doar 5.4 secunde.
La ediția din 1972 a Salonului Auto de la Paris este prezentat modelul 365GT4 2+2 având caroserie tip coupe semnată Pininfarina și motor V12 amplasat frontal de 4.4L(340CP) care imprima o viteza maxima de 245 Km/h. A fost unul dintre cele mai longevive modele de serie Ferrari fiind produs până în anul 1988 în 2.907 exemplare. Pe parcursul carierei acestui model au fost semnalate două evoluții: în 1976 – 400GT cu motor V12 de 3.9L și 340CP (primul model de serie Ferrari cu transmisie automată oferită opțional) și în 1985 – 412GT(primul model de serie Ferrari cu sistem antiblocaj tip ABS pentru frâne) motor V12 de 4.9L și 340CP.
În 1973 este prezentat modelul Dino 308GT4 echipat cu motor V8 amplasat central (primul model de serie Ferrari cu motor V8) de 3L care dezvolta 255CP și care permitea o viteză maximă de 250 Km/h și o accelerație 0 – 100 km/h în 7,5 secunde. Dispunea de o caroserie tip coupe cu 2+2 locuri realizată de Bertone. În 1975 este lansată varianta Dino 208GT4 cu motor V8 de 2L care furniza 180CP și era comercializată exclusiv în Italia. Până în 1980, modelul Dino 208/308GT4 a fost construit în 2.826 exemplare.
În 1974 dupa aproape 10 ani fără titlu mondial la constructori sau piloți în Formula 1 la conducerea Scuderiei Ferrari este numit manager un tânăr de numai 25 de ani pe nume Luca Cordero Di Montezemolo care împreuna cu inginerul Mauro Forghieri și piloții Niki Lauda și Clay Regazzoni vor câștiga titlurile de campioni mondiali la piloți în 1975 și 1977 cu Niki Lauda și constructori în 1975 și 1977 la volanul modelelor din seria T: 312T și 312T2. În 1976 în urma accidentului grav de pe circuitul de la Nurburgring(Germania) suferit de Niki Lauda, titlul de campioni mondial la piloți a fost pierdut în ultimul Grand Prix.
La Salonul Auto de la Geneva din 1975 este prezentat modelul de serie 308GTB ca înlocuitor al lui Dino 206/246GT. Acesta dispunea de o caroserie tip berlinetta cu două locuri semnată Pininfarina(până în 1977 caroseria era realizată din fibră de sticlă), motor V8 central de 3L și 255CP. Performanțe: viteza maximă 255 Km/h, accelarație 0-100 Km/h în 6.7 secunde. Din 1977 a fost comercializată și în varianta de caroserie tip cabrio-targa denumită GTS. În 1980 este introdusă în premieră pentru um model Ferrari de serie, alimentarea cu injecție electronică, modelul devenind 308GTB I/GTS I, iar în 1982 este introdusă distribuția cu 4 supape pe cilindru modelul fiind denumit 308GTB/GTS Quattrovalvole. Producția totală: 308GTB – caroserie din fibră de sticlă – 712 exemplare; 308GTB – 2.185 exemplare și 308 GTS – 3.219 exemplare.
În 1976 este prezentat modelul de serie 512BB, o evoluție a modelului 365GT4BB. Modelul dispunea de un motor boxer cu 12 cilindri de 4.9L (360CP) care permitea o viteză maximă de 283 Km/h. În 1982, pe acest model este introdusă alimentarea cu injecție electronică, modelul devenind 512BB I. Până în 1984 au fost construite 2.323 exemplare din modelul 365GT4BB – 512 BB / I.
Anul 1979 aduce un nou titlu mondial în Formula 1 la piloți prin Jody Scheckter – campion mondial și Gilles Villeneuve – vicecampion mondial, precum și la constructori cu modelul 312T4 care avea echipat un motor V12 de 3L(515CP) care putea atingea o viteză maximă de 330 Km/h.
La ediția din 1980 a Salonului Auto de la Geneva este lansat modelul Mondial 8, care înlocuia în gamă modelul Dino 208/308GT4. Acesta beneficia de o caroserie cu 2+2 locuri semnată Pininfarina și avea echipat un motor V8 central de 3L(214CP) alimentat cu injecție Bosch K-Jetronic. Performanțe: viteză maximă 230 Km/h și accelerație 0-100 Km/h in circa 7.5 secunde. În același an, la Salonul Auto de la Torino este lansat modelul 208GTB/GTS, care reprezenta o variantă mai economică a modelului 308GTB/GTS, fiind echipat cu motor V8 de 2L și rezervat pentru piața din Italia. Tot în 1980, în Formula 1 apare o noua generație de motoare V12 supraalimentate cu turbocompresor. Prima victorie în Formula 1 cu acest tip de motor este obținuta în 1981 în marele premiu al statului Monaco de către pilotul Gilles Villeneuve.
În 1982, în Formula 1 rivalitatea dintre cei doi piloți ai Scuderiei Ferrari, Gilles Villeneuve și Didier Pironi atinge cote maxime și va duce la un deznodământ tragic prin moartea pilotului canadian Villenueve în marele premiu al Belgiei de la Zolder pe 8 mai. Seria dramelor continuă cu accidentul grav de pe circuitul de la Hockenheim suferit de Pironi, acesta scăpând ca prin minune doar cu picioarele fracturate punând capăt definitiv carierei de pilot. În același an sunt prezentate două noi versiuni ale modelelor de serie: Mondial Quattrovalvole, dotată cu motor având distribuție cu 4 supape pe cilindru și 208GTB/GTS cu motor supraalimentat cu turbocompresor.
În 1983 este obținut ultimul titlu la constructori din deceniul VIII, câștigat cu monopostul 126C și cu contribuția celor doi piloți ai Scuderiei: Rene Arnoux și Patrick Tambay. Enzo Ferrari continua să se afle la conducerea echipei ajutat și de fiul său Piero Ferrari. Tot în același an la Salonul Auto de la Frankfurt este prezentată varianta de caroserie cabrio a modelului Mondial Quattrovalvole care a fost realizată de Pininfarina.
La Salonul Auto de la Geneva din 1984 este prezentat modelul de serie 288GTO, considerat primul supercar Ferrari. Modelul dispunea de o caroserie tip berlinetta cu două locuri semnată Pininfarina, motor V8 central cu dublu turbo, capacitate de 2.9L care dezvolta 400CP și permitea performanțe de top: viteza maximă 305 Km/h și accelerație 0-100 Km/h în 4.9 secunde. Până în 1987 au fost construite 272 exemplare. În același an, la Salonul Auto de la Paris este lansal modelul Testarossa, ca succesor al modelului 512I BB. Testarossa beneficia de o caroserie tip berlinetta cu două locuri semnată Pininfarina având un design original și avangartist, fiind considerat unul dintre cele mai reușite modele de serie Ferrari în ceea ce privește designul. Modelul avea echipat un motor boxer cu 12 cilindri amplasat central având capacitatea de 4.9L și care furniza 390CP, imprimând o viteză maximă de 291 Km/h iar pentru a accelera de la 0 la 100 km/h erau suficiente 5.8 secunde. O evoluție stilistică și mecanică a lui Testarossa este consemnată în 1992 cu lansarea modelului 512TR, al cărui motor dezvolta 428CP iar în 1994 este lansată o nouă evoluție F512 M al cărui motor dezvolta 441CP. Până în 1996 au fost construite în circa 9.500 exemplare.
Cu ocazia Salonului Auto de la Frankfurt din 1985 sunt prezentate doua noi modele: 328GTB/GTS și Mondial 3.2T. Primul reprezenta o evoluție stilistică și mecanică al modelului 308GTB/GTS având motor V8 de 3.2L (270CP). Performanțe: viteza maximă 275 Km/h, accelerație 0-100 Km/h în 6.2 secunde. Al doilea model era o evoluție stilistică și mecanică a modelului Mondial Quattrovalvole și era echipat cu același motor care era dotat și 328GTB/GTS. Performanțe: viteza maxima 255 Km/h, accelerație 0-100 Km/h în 6.5 secunde.
În 1987, cu ocazia aniversării a 40 de ani de la înființarea firmei, în cadrul Salonului Auto de la Frankfurt este lansat modelul supercar F40 ca succesor al modelului 288GTO. F40 beneficia de o caroserie tip berlinetta cu două locuri, al cărui design sepctaculos și aerodinamic(CX: 0.34) a fost semnat de Pininfarina. Modelul avea echipat un motor V8 biturbo poziționat central cu capacitatea de 2.9L care dezvolta 478CP și care permitea performanțe de top: viteza maximă 324 Km/h și accelerație 0-100 Km/h in 4.1 secunde. Cu aceste performanțe, la momentul lansării, Ferrari F40 era cel mai rapid automobil de serie. F40 dispunea de ː suspensie ajustabilă, scaune sport de competiție și centuri de siguranță cu 6 puncte. Până în 1992 au fost construite 1.311 exemplare.
Pe data de 16 August 1988 la Modena, Enzo Ferrari în vârstă de 90 ani se stingea din viață în urma unui atac de cord. Tradiția participarii în competițiile sportive și producția de automobile sport de stradă este continuată de către fiul lui Enzo Ferrari, Pietro Ferrari.
La Salonul Auto de la Geneva din 1989 este lansat modelul Mondial 3.4T care reprezenta o evoluție a modelului Mondial 3.2T. Modelul avea echipat un motor V8 de 3.4L care dezvolta 300CP, dispunea de direcție servoasistată și putea fi dotat opțional cu dispozitiv antiblocaj ABS pentru frâne (o premieră pentru Ferrari). Performanțe: viteza maximă 275 Km/h, accelerație 0-100 Km/h în 6 secunde. La Salonul Auto de la Frankfurt din același an este lansat modelul 348TB/TS care înlocuia în gamă modelul 328GTB/GTS. Modelul dispunea de caroserii de tip berlinetta și cabrio-targa, ambele cu doua locuri, semnate Pininfarina și cu un excelent coeficient aerodinamic CX: 0.32. Motorul disponibil era un V8 turbo amplasat central cu capacitatea de 3.4L care dezvolta 300CP și permitea o viteză maximă de 275 km/h iar accelerația de 0 la 100 Km/h era posibilă în 5.6 secunde. Sistemul de frânare era dotat în standard cu ABS iar direcția servoasistată. În 1993 este operat un facelift modelului care a fost denumit 348GTB/GTS și este lansată varianta de caroserie tip cabrio.
Cu ocazia Salonului Auto de la Paris din 1992 este prezentat modelul 456GT. Acesta dispunea de o caroserei coupe cu 2+2 locuri semnată de Pininfarina și avea montat un motor V12 amplasat frontal cu capacitatea de 5.4L care dezvolta 442CP. Asociat cu o transmisie manuală cu 6 trepte sau opțional de una automată cu 4 trepte, motorul permitea o viteză maximă de 295 – 309 Km/h iar accelerația 0-100 Km/h era posibilă în 5.2 – 5.7 secunde. În 1998 este prezentat modelul M456GT, o evoluție mecanică și stilistică a modelului 456GT.
În 1993 la conducerea echipei de Formula 1 este numit francezul Jean Todt.
În vara anului 1994 este lansat modelul F355 ca successor al lui 348GTB/GTS. Modelul beneficia de caroserii tip berlinetta și cabrio-targa cu doua locuri, semnate Pininfarina. Motorul disponibil era un V8 poziționat central având distribuție cu 5 supape pe cilindru – o premieră pentru un automobil de serie, capacitatea de 3.5L și dezvolta 380CP. Transmisia era asigurată de o cutie manuala cu 6 trepte. Performanțe: viteza maximă 295 Km/h, accelerație 0-100 Km/h în 4.7 secunde. În 1995 la Salonul Auto de la Geneva este prezentată varianta de caroserie spider al aceluiași model. Opțional era propus un kit special denumit Challenge pentru clienții care doreau să participe în competițiile monomarcă și care beneficia deː elemente aerodinamice specifice la exterior, suspensii, sistem de frânare și direcție modificate, adaptate pentru circuite.
În iulie 1995 este lansat modelul F50, ca succesor al modelului F40 și care dispunea de o caroserie tip spider cu două locuri, realizată din fibră de carbon și al cărui design spectaculos a fost semnata de Pininfarina. F50 beneficia de suspensii tip “push road”, podea plană și difuzor posterior aerodinamic. Motorul era un V12 amplasat central având distribuție cu 5 supape pe cilindru. Derivat din motorul modelului 640 de Formula 1 din 1990, motorul lui F50 avea o capacitate de 4.7L și dezvolta 520CP. Transmisia era asigurată de o cutie manuală cu 6 trepte. Mulțumită unei mase totale de doar 1230Kg, Ferrari F50 putea accelera de la 0-100 Km/h in numai 3.8 secunde în timp ce viteza maximă era de 325 Km/h. Până în 1998 au fost construite 349 de exemplare.
La sfârșitul sezonului de Formula 1 din 1995 sunt transferați la Scuderia Ferrari piloții: Michael Schumacher și Eddie Irvine. Primul va obține prima sa victorie pentru Ferrari în marele premiu al Spaniei din 1996.
În vara anului 1996 este lasanat modelul 550 Maranello care înlocuia în gamă modelul F512 M. Modelul dispunea de o caroserie coupe cu două locuri semnată Pininfarina și avea echipat un motor V12 amplasat frontal. Acesta avea capacitatea de 5.5L și dezvolta 485CP. Asociat cu o cutie de viteze manuală cu 6 trepte, motorul permitea un sprint de la 0 la 100 km/h în 4.8 secunde și o viteză maximă de 320 Km/h. De la lansarea oficială, presa de specialitate a considerat 550 Maranello drept cel mai reușit model de stradă Ferrari construit până atunci, un urmaș al celebrului model Daytona(1968-1973).
În 1997 este prezentat modelul F355 F1, primul model de serie din lume având cutie de viteze secvențială, soluție preluată de la monoposturile Scuderiei din Formula 1. Cutia secvețială a fost introdusă în premieră în 1978 pe modelul F1 312 T2 pilotat de Gilles Villeneuve, având comandă electronică pe volan. În acea perioadă partea electronică nu avea o fiabilitate prea mare iar inovația tehnică a fost abandonată până în 1989 când inginerul John Barnard a readus-o în actualitate pe modelul F1 639 pilotat de Nigel Mansell cu ocazia marelui premiu al Braziliei, pe care l-a și câștigat. Sistemul folosit de catre Ferrari F355 F1 include o unitate de control electronică iar în momentul când șoferul selecteză o treaptă de viteză, unitatea acționează electrohidraulic ambreiajul, schimbarea treptelor de viteză și controlează turația motorului. Schimbarea vitezelor este secvențială și se realizează într-un timp foarte scurt. Pedala de ambreiaj lispește iar schimbarea vitezelor se realizeză cu ajutorul a două padele aflate în spatele volanului. Padela stângă retrogradează într-o treaptă inferioară, iar cel din dreapta urcă intr-o treaptă superioară. Această cutie poate opera și complet automat. În acest modul automat sunt disponibile două programe: “normal” și “low grip”.
La Salonul Auto de la Geneva din 1999 este prezentat modelul de serie 360 Modena ca succesor al modelului F355. 360 Modena beneficia de o caroserie de tip berlinetta cu două locuri realizată de Pininfarina avînd structura din aluminiu și avea echipat un motor V8 amplasat central de 3.6L care dezvolta 400CP. Transmisia era manuală sau secvențială cu 6 trepte. Performanțe: viteza maximă 296 Km/h și accelerație 0-100 Km/h in 4.5 secunde. Tot în 1999 după o așteptare de aproape 16 ani (ultimul titlu la constructori in F1 data din 1983) este castigat un nou titlu la constructori pentru Scuderia Ferrari cu piloțiiː Michael Schumacher și Mika Salo.
Cu ocazia Salonului Auto de la Geneva din 2000 este lansată varianta de caroserei cabrio-spider al modelului 360 Modena iar în 2003 a fost lansată versiunea specială 360 Modena Challenge. La ediția din același an a Salonului Auto de la Paris este prezentată varianta 550 Barchetta care dispunea de o caroserie cabrio-barchetta și era realizată în serie limitată. Tot în 2000, pilotul Michael Schumacher câstigă titlul de campion mondial la piloți(ultimul data din 1979) și împreună cu coechipierul său Rubens Barrichello câștigă titlu la constructori pentru Ferrari cu monopostul F1 – 2000. Au urmat alte 5 titluri (2001; 2002; 2003; 2004 și 2007) caștigate consecutiv atât la piloți cât și la constructori doborând numeroase recorduri.
În vara anului 2002 este lansat modelul supercar Enzo. Modelul Enzo beneficia de numeroase soluții tehnnice avansate preluate de la monoposturile Scuderiei Ferrari: șasiu din fibră de carbon, sistem de frânare cu elemente din carbon, suspensii de tip “push road”, eleron reglabil în funcție de viteză. La testarea primelor prototipuri Enzo și-a adus contribuția și pilotul Michael Schumacher. Realizat în memoria lui Enzo Ferrari, spectaculosul model avea o caroserie cu două locuri foarte bine studiată din punct de vedere aerodinamic și la al acărui design și-a adus contribuția și Pininfarina. Motorul era un V12 amplasat central cu capacitatea de 6L și care dezvolta 660CP. Transmisia era de tipul secvențial cu 6 trepte. Datorită unei masa totale reduse de 1.140 Kg, modelul putea atinge o viteza maxima de 355 Km/h in timp ce accelarația de la 0 la 100 Km/h se putea realiza în doar 3.5 secunde. Cu aceste performanțe, Ferrari Enzo era cel mai rapid automobil de serie. Au fost construite 355 exemplare, prețul de bază fiind 645.000 euro. În același an este prezentat modelul 575M care reprezenta o evoluție stilistică și mecanică a modelului 550 Maranello.
La ediția din 2004 a Salonului Auto de la Geneva are loc lansarea modelului 612 Scaglietti ca succesor al modelului M456GT. 612 Scaglietti dispunea de o caroserie coupe cu 2+2 locuri realizată de Pininfarina și era echipat cu un motor V12 amplasat frontal de 5.7L care dezvolta 540CP. Asociat cu transmisie manuală sau secvențială, ambele cu 6 trepte, motorul permitea performanțe de top: viteza maximă 315 Km/h și accelerație 0-100 Km/h în 4.2 secunde. În același an la Salonul Auto de la Paris este lansat succesorul modelului 360 Modena care a fost denumit F430. De la debut, Ferrari F430 a fost oferit cu o caroserie berlinetta cu două locuri semnată Pininfarina iar din 2005 a fost disponibilă și varianta cabrio-spider iar un an mai târziu a fost lansată versiunea specială Challenge. Modelul avea echipat un motor V8 ampalsat central cu capacitatea de 4.3L și care dezvolta 490CP. Transmisia era manuală sau secvențială, ambele cu 6 trepte. Performanțe: viteza maximă 315 Km/h, accelerație 0-100 Km/h în 4.1 secunde. F430 beneficia în premieră mondială de diferențial electronic E-Diff și dispozitivul Manettino cu 5 programeː Ice, Normal, Sport, Race și CST OFF care permitea controlul dinamic al mașinii.
Cu ocazia Salonului Auto de la Frankfurt din 2005 este prezentat modelul 599GTB ca successor direct al modelului M575. Caroseria este de tip coupe cu doua locuri semnată Pininfarina. Motorul disponibil era un V12 amplasat frontal cu capacitatea de 6L și care furniza 620CP. Asociat cu o cutie de viteze manuală sau secvențială, ambele cu 6 trepte, motorul permitea un sprint de la 0-100 Km/h în doar 3.7 secunde și o viteza maxima 320 Km/h. Din 2010 au fost lansate versiuni speciale comercializate în serie limitatăː HGTE, GTO, SA Aperta cu caroserie cabrio, XX și XX EVO.
La ediția din 2008 a Salonului Auto de la Paris este lansat modelul de bază în gama Ferrari și care a fost denumit Califorinia. Modelul dispunea de o caroserie coupe – cabrio cu acoperiș metalic retractabil electric, configurată după soluția cu 2+2 locuri, stilizată de Pininfarina și cu structura realizată din aluminiu. Modelul beneficia printre inovații deː sistem de frânare cu discuri ventilate realizate din carbon și ceramică, dispozitiv Launch Control, sistem de control al tracțiunii F1 Trac și suspensii multilink cu o structură dublă. Motorul oferit era V8 amplasat frontal cu capacitatea de 4.3L care furniza 460CP și era alimentat cu injecție directă – o premieră pentru Ferrari. Transmisia era asigurată de o cutie de viteze ectrohidraulică cu dublu ambreiaj având 7 rapoarte. Performanțe: viteza maximă 310 Km/h și accelerație 0-100 Km/h in 3.9 secunde.
La Salonul Auto de la Frankfurt din 2009 are loc lansarea modelului 458 Italia ca succesor al modelului F430. La debutul comercializării 458 Italia a fost oferit cu o caroserie berlinetta cu două locuri semnată Pininfarina, atent studiată aerodinamic (CXː0.33) iar din 2011 a fost disponibilă și varianta cabrio-spider. Modelul beneficia inovații precumː structură realizată din aluminiu cu tehnologie aerospațială, suspensie spate multilik și sistem de control al tracțiunii F1 Trac Evoluzione. Motorul disponibil era un V8 amplasat central cu capacitatea de 4.5L, alimentat cu injecție directă și care furniza 570CP, permițând performanțe de topː viteza maximă 325 Km/h, accelerație 0-100 Km/h în 3.4 secunde. Motorul era asociat în standard cu o cutie de viteze electrohidraulică cu dublu ambreiaj având 7 rapoarte. Ulterior au fost lansate versiuni speciale comercializate în serie limitatăː Challenge, Speciale și Speciale A.
Cu ocazia ediției din 2011 a Salonului Auto de la Geneva este lansat modelul FF (Ferrari Four) care înlocuia în gamă modelul 612 Scaglietti. FF beneficia în premieră pentru un model Ferrari de serie de caroserie de tip shooting break cu 2+2 locuri, transmisie integrală și de un nou tip de suspensie cu amortizoare magnetoreologice controlate electronic. Motorul era un V12 amplasat frontal cu capacitatea de 6.6L, alimentat cu injecție directă și care furniza 660CP. Motorul era asociat cu cutie de viteze robotizată cu dublu ambreiaj având 7 trepte iar sistemul de frânare cu discuri ventilate realizate din carbon și ceramică. Performanțe: viteza maximă 335 Km/h și accelerație 0-100 Km/h în 3.7 secunde.
La ediția din 2012 a Salonului Auto de la Geneva este lansat modelul F12 Berlinetta ca succesor al modelului 599. F12 Berlinetta este cel mai puternic și mai rapid Ferrari de stradă construit vreodată. Ultima creație a constructorului din Maranello ascunde sub capota frontală un propulsor V12 de 6.3L cu tehnologie multispark care dezvolta 740CP și permitea performanțe de topː viteza maximă 341 Km/h, accelerație 0-100 Km/h în 3.1 secunde și accelerație 0-200 Km/h în 8.5 secunde. Caroseria era de tip berlinetta cu două locuri realizată de Centro Stile Ferrari în colaborare cu Pininfarina care avea unele elemente realizate din aluminiu și un excelent coeficient aerodinamic pentru un model sport (CXː0.29). Transmisia era asigurată de o cutie de viteze robotizată cu dublu ambreiaj având 7 trepte.
La Salonul Auto de la Geneva din 2013 este lansat succesorul modelului legendar Enzo, care a fost denumit LaFerrari. Noul supercar este primul model Ferrari de serie cu propulsie hibridă, oferind un total de până la 963CP și 900 NM, valori obținute prin combinarea unui propulsor V12 aspirat amplasat central de 6.3L și 800 CP cu un motor electric ce oferă 163 CP. LaFerrari poate fi considerat unul dintre cele mai incitante și performante modele ale industriei auto. Acesta este capabil să accelereze de la 0 la 100 km/h în mai putin de 3 secunde, de la 0 la 200 km/h în mai putin de 7 secunde iar de la 0 la 300 km/h în circa 15 secunde în timp ce viteza maximă depășește lejer 350 km/h. LaFerrari nu pune accentul doar pe putere și performanță ci și în materie de aerodinamică, partea frontală inspirata de monposturile din Formula 1, numeroasele prize de aer prezente la nivelul întregii caroserii, dar și elementele active. Alte soluții tehnice avansate care sunt implementate pe supercarul din Maranelloː sistem de recuperare a energiei la frânare Hy-Kers, șasiu tubular realizat din patru tipuri diferite de fibra de carbon, sistem de frânare cu discuri din carbon și ceramică de 398, respectiv 380 mm (față / spate), plus suspensie double wishbones / multilink (față / spate) înzestrată cu amortizoare magnetoreologice. Caroseria era de tip berlinetta cu două locuri realizată de Centro Stile Ferrari în colaborare cu Pininfarina care avea un excelent coeficient aerodinamic pentru un model sport (CXː0.29). Transmisia era asigurată de o cutie de viteze robotizată cu dublu ambreiaj având 7 trepte. În 2016 este lasată versiunea Aperta dotată cu caroserie cabrio-spider. Până la sfârșitul anului 2016 au fost construite 499 unități în varianta berlinetta și 209 cabrio-spider.
Cu ocazia Salonului Auto de la Geneva din 2014 este lansat modelul California T care reprezenta o evoluție a modelului California. Modelul avea echipat un motor V8 cu dublu turbo de 3.9L alimentat cu injecție directă și care furniza 560CP. California T benficia de soluții tehnice de ultimă oră precumː amortizoare Magnaride, sistem de frânare cu discuri carboceramice CCM3 și sistem Hele. Performanțeː viteza maximă 316 Km/h, accelerație 0-100 Km/h în 3.6 secunde.
La ediția din 2015 a Salonului Auto de la Geneva este lansat succesorul modelului 458 Italia, care a fost denumit 488GTB și care reprezenta o evoluție a acestuia. La debutul comercializării 488GTB a fost oferit cu o caroserie berlinetta cu două locuri semnată Centro Stile Ferrari iar ulterior a fost disponibilă și varianta cabrio-spider. Motorul disponibil era un V8 biturbo amplasat central cu capacitatea de 3.9L, alimentat cu injecție directă și care furniza 670CP, permițând performanțe de topː viteza maximă 330 Km/h, accelerație 0-100 Km/h în 3 secunde. Motorul era asociat în standard cu o cutie de viteze cu dublu ambreiaj tip F1 având 7 rapoarte. Modelul beneficia de numeroase sisteme de control electronice precumː controlul electronic al unghiului trenului de rulare, controlul tracțiunii F1-Trac, diferențialul electronic E-diff și amortizoarele controlate electronic.
La Salonul Auto de la Geneva din 2017 este lansat modelul 812 Superfast care înlocuia în gamă modelul F12 Berlinetta. Mulțumită unui propulsor V12 aspirat – ultimul, conform zvonurilor, de 6.5 L alimentat cu injecție directă având conducte de aspirație cu geometrie variabilă și care dezvoltă 800CP, permite grand turisnului italian performanțe de topː viteza maximă 340 Km/h, accelerație 0-100 Km/h în doar 2.9 secunde. Ultimul și cel mai rapid model Ferrari de serie din istorie, beneficiază deː sistem de direcție integrală, servodirecție electrică, flapsuri active la nivelul părții frontale, faruri cu tehnologie LED și transmisie DCT cu 7 rapoarte.
Textː Auto Retro Passion
Fotoː Ferrari; Arhivă
Ți-a plăcut acest articol? Abonează-te la newsletter-ul Auto Retro Passion pentru mai multe informații AICI
